Luni 28 Noiembrie

Analiză despre războiul din Ucraina: Cum a ajuns Putin atât de puternic, ce efecte au sancțiunile și cine l-ar putea da jos pe SATRAP


Analistul politic clujean, dr. Horia Lupu, a realizat o nouă analiză vastă, despre situația din Ucraina. Sunt analizate ascensiunea lui Vladimir Putin, lipsa de reacție unitată a Occidentului, dar și efectele sancțiunilor.

Echivalentul Münchenului 1938 pentru Ucraina, care a avut loc în 2014, și a fost făcut posibil de reacțiile inadecvate, indolența, nepăsarea și (semi) complicitatea unor state membre NATO mai ales din UE (vorbim de zona „vechii Europe”, și în special de Germania doamnei cancelar Merkel), cărora li s-au alăturat tovarăși de parcurs de circumstanță, având propriile agende, precum Viktor Orbán. 

La fel ca în cazul Cehoslovaciei în 1938, singura democrație funcțională (fără a fi lipsită de unele probleme) care a supraviețuit în întreaga perioadă interbelică, suveranitatea Ucrainei, al doilea stat european ca mărime după Rusia, violată cu dispreț fățiș față de dreptul internațional prin intermediul unei agresiuni armate cu implicare dovedită a Rusiei în zonele de frontieră, a fost negociată sau cedată pe bucăți pentru interese economice sau politice mărunte sau mai mari, uneori de clică, din iresponsabilitate sau incompetență, de state dintr-o organizație care a pus respectul pentru drepturile omului, statul de drept  și prevenirea unor noi agresiuni armate pe continentul european la baza înființării, existenței și ulterior extinderii sale.

Azi, spre sfârșit de februarie 2022, Ucraina cunoaște ceea ce a însemnat martie 1939 pentru rămășițele fostei Cehoslovacii. Cu excepția faptului că acest „februarie ucrainean” e unul violent. El se desfășoară în ciuda contra reacțiilor în mod evident sub proporționate și ineficace reportate la acțiunea de mobilizare masivă a Rusiei, care are loc de luni de zile, ȘI MAI ALES LA CEEA CE STĂ CA SINGUR ELEMENT VIABIL ÎN SPATELE ACESTEIA, ȘANTAJUL NUCLEAR CU UN CONFLICT DE DISTRUGERE ÎN MASĂ (pe fondul unei doctrine strategice nucleare în mod oficial ofensivă a Federației Ruse, modificată în acest sens în prima jumătate a anilor 1990), și era în bună măsură previzibil. Un stat european independent și suveran, cu nimic mai „artificial” în existența și frontierele sale (de exemplu comparat cu Federația Rusă de azi), care, cu toate lipsurile și nerealizările sale pe plan democratic și funcțional asigură fără dubii cetățenilor săi un cadru instituțional legitim și drepturi civile și politice la un nivel incomparabil mai ridicat față de statul autocratic neo totalitar Rusia, este acum pe punctul de a fi șters de pe harta politică reală. Iar ceea ce face azi Putin (pentru că I S-A PERMIS SĂ O FACĂ, în primul rând) va fi foarte greu de desfăcut. Ceea ce diverșii autocrați, dictatori și lideri totalitari ruși au înnodat s-a dovedit (istoric, în timp) extrem de greu de deznodat, iar ceea ce au înhățat (teritorii străine ocupate) s-a probat că este extrem de greu de smuls/recuperat din ghearele lor. Putin urmează întocmai „politica fluidului” practicată de URSS în perioada lui I. V. Stalin, care prevedea extinderea teritorială anexionistă până în la limita unde se întâlnește un obstacol/o barieră cu adevărat serioasă și cu putere de descurajare. Iar singurul limbaj pe care Vladmir Putin, acest lider neo-totalitar, megaloman, cleptocrat, corupt și criminal, iar pe plan personal un bully/derbedeu ajuns la putere (și care și-a păstrat obiceiurile), un ticălos lipsit de scrupule și (la fel ca Adolf Hitler) un ”gambler”/jucător la cacealma pe plan extern este cel al forței și al amenințării credibile cu aceasta. Cum ele au lipsit din evantaiul opțiunilor pe care Occidentul l-a folosit pentru a se încerca „descurajarea” unei agresiuni a Rusiei, aceasta a rămas (de la începutul mobilizării forțelor armatei ruse „pentru manevre” până în prezent) cel mai plauzibil dintre scenarii.

Singura alternativă viabilă - repet acest argument pe care l-am enunțat cu destul timp în urmă - de contracarare a AMENINȚĂRII REALE A RUSIEI CU ANEANTIZAREA UCRAINEI CA STAT (amenințare pe care, în ciuda evidențelor, destui au negat-o sau față de care au practicat politica struțului) era oferirea, de urgență/peste noapte, de garanții de securitate Ucrainei, echivalente cu apartenența la NATO, dublate/la pachet de/cu angajamente asumate de aceasta privind respectarea statului de drept, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și inclusiv a drepturilor minorităților naționale (y compris cea rusofonă). Aceste garanții s-ar fi justificat pe deplin ca răspuns la amenințarea cu ștergerea de facto de pe hartă unui stat independent, și erau singurele care ar fi fost pe înțelesul bully-ului brigand Putin și a anturajului său - orice agresiune suplimentară asupra Ucrainei urmând să transforme nu doar Rusia, ci și pe el, cu tot cu averea, noul palat prezidențial în construcție și oligarhii subordonați care îl sprijină, în scrum. Și îndrăznesc să vă garantez că O ASEMENEA politică de descurajare ar fi funcționat din plin. La fel cum a funcționat și cea practicată de J. F. Kennedy în 1962 față de un alt bully, dar unul ceva mai pragmatic și întrunind mai multe caracteristici specific umane în personalitatea lui, Nikita Sergheevici Hrusciov.   

Cine poartă vinile pentru că regimului Putin i s-a permis să ajungă la ceea ce întreprinde acesta astăzi? Vinile sunt, cred, împărțite și multiple, și au început de la atitudinea lipsită de unitate, coerență și omogenitate reală, și în fond totuși permisivă față de acest regim de după 2014. Partizani ai „păcii și înțelegerii” cu orice preț cu o Rusie (stat neo-totalitar, reductibilă politic din păcate la liderul său și clica conducătoare) agresivă și belicoasă s-au găsit, se găsesc și se vor mai găsi, în mod (aparent) paradoxal. La fel s-a întâmplat și în cazurile Germaniei naziste sau URSS-ului lui Stalin aflate în plină expansiune prin amenințarea cu forța sau chiar prin utilizarea ei. Mai recent însă, în anul în curs, principala vină aparține cred administrației americane și șefului acesteia, care nu au reușit să stabilească o ordine reală (și nu una imaginară) a priorităților pe linie de politică externă și de securitate, și să răspundă amenințărilor Rusiei lui Putin cu contra amenințări credibile și potențial eficace. Acest lucru era cu atât mai important, inclusiv pentru credibilitatea și imaginea proiectată în exterior puterii Statelor Unite, cu cât urma impresiei generale lamentabile, denotând o slăbiciune maximă, a retragerii dezordonate și haotice a armatei SUA și Coaliției care a sprijinit-o din Afganistan, însoțită de eșecul complet al statului și sistemului de guvernământ pe care aceeași SUA s-au străduit să le creeze în această țară, finantând copios, dar degeaba (unele) instituții și mai ales forțele armate afgane timp de 20 de ani. Aici, pentru că avem de-a face cu un sistem politic (democratic) prezidențial, care are avantajele și dezavantajele lui, ghinionul prezent este că Potus și Commander in Chief în acest moment în SUA este Joseph. R Biden, un politician afirmat mai ales în linia a doua a politicii americane (ceea ce foștii sovietologi ar numi un „aparatcik”, un politician de profesie, și mai puțin, avem ocazia să observăm deocamdată, un lider veritabil), nu un W. Wilson, F. D. Roosevelt, J. F. Kennedy sau măcar un R. Reagan sau G. Bush senior. 

Culpe și responsabilități pot fi găsite și în zona UE, care de decenii (deja) nu reușește să stabilească o componentă comună de apărare (desigur, și absolut preferabil, în cadrul NATO) și unde mesajele de politică externă ale președinției/președintelui Comisiei Europene (fără prea mari consecințe concrete la nivel de securitate și apărare, inclusiv datorită factorilor pomeniți mai sus) e adesea bruiată/anulată de polifonia mesajelor exprimate de șefii de state sau de guverne. Am avut astfel o navetă diplomatică din păcate complet ineficientă a unui E. Macron, care s-a confundat în parte cu (pre)campania lui electorală (profitând și de locul lăsat liber de dispariția din prim-planul politicii europene a lui ”Tante Merkel”), iar O. Scholz, noul cancelar german, a transmis mesaje nu foarte numeroase și mai degrabă timide, dar prin care s-a delimitat totuși de politica oscilantă și de (semi)compromis față de Rusia lui Putin (post-2014) a predecesoarei sale. Mai mult, Franța și Germania au dat asigurări că nu vor sprijini Ucraina, în caz de agresiune, nici măcar cu armament. Aceasta ca să ne referim doar la „motorul/motoarele Europei Unite”.

Mesajele secretarului general NATO n-au putut merge mai departe de mandatul încredințat de către statele membre, și știm care sunt cele mai importante dintre acestea. Astfel s-a explicat clar angajamentul că trupe ale Alianței nu vor oferi sprijin militar Ucrainei, nici măcar în cazul unui atac neprovocat din partea Rusiei, deși o atare OBLIGAȚIE față de un stat victimă a unei agresiuni clare ar putea fi desprinsă, dincolo de existența NATO, din chiar documentele ONU. Oarecum paradoxal, unul dintre liderii europeni care s-a manifestat cel mai ferm (deși din afara UE) a fost premierul B. Johnson, care a condamnat în mod repetat și în termeni dintre cei mai fermi acțiunile Rusiei și a promis ajutor financiar și constând în sisteme de armament pentru Ucraina.

În final, îmi permit să-mi exprim două mirări, care pot lua fiecare și formă de întrebare. 

1. Oare ce vor comenta acum, când avem în mod evident o agresiune de tipul ”Blitzkrieg” neprovocată a Rusiei, pe scară mare, în plină desfășurare în Ucraina (dacă vor comenta ceva), cei care (unii dintre ei prieteni pe care nu-i pot bănui în niciun caz de lipsă de bună-credință) au afirmat cu destulă/prea multă siguranță, parte din ei folosind ca argumente surse parțiale din Ucraina și mai ales din Rusia, că toată mobilizarea forțelor rusești nu reprezintă altceva decât simple manevre, iar intențiile agresive și ofensive (de ocupație) inclusiv față de regiunile autoproclamat independente în 2014 de pe teritoriul suveran al Ucrainei nu există/nu sunt posibile, fiind doar.... propagandă a Occidentului și a NATO? Aici, dacă pe unii dintre ei (care îmi sunt prieteni, se știu ei care sunt) nu-i pot acuza de rea-credință (și îi cunosc destul de bine, cred, pentru a putea afirma acest lucru cu siguranță), POT să îi acuz de naivitate, pripă în judecățile făcute și oarecare lipsă de discernământ. Ultima, mai ales prin prisma unei comparații deplasate dintre o Rusie (prezentă și trecută)/o fostă URSS care pe plan politic au cunoscut doar regimuri autocrate, totalitare și neo-totalitare (ultimul personificat de Vladimir Putin), cu prea rare și scurte interstiții care au tins spre democrație (și le putem cred număra pe degetele de la o mână), pe de o parte, și Statele Unite, care cu toate erorile de politică externă/internă și derivele imperialiste constituie una dintre cele mai vechi, longevive și stabile democrații din lume. A considera acest fapt drept unul secundar constituie în opinia mea o eroare considerabilă de logică și evaluare, și punctul în care mă despart în mod clar de opiniile pomeniților prieteni. Curiozitatea mea față de cum vor reacționa este în fond una mult mai îngustă, legată de faptul dacă vor admite deschis că s-au înșelat/au greșit în evaluări și pronosticuri. Astfel, dacă de la alții din categoria menționată mă aștept la pseudo-justificări instrumentale de tipul scenariului din episodul atacului „polonez” asupra postului de radio german de la Gleiwitz (a se căuta detalii pe net) - de genul că invazia o fi fost provocată de ucraineni pentru că vreun grănicer, sau chiar președintele Zelenski o fi strănutat prea tare, iar rușii s-au simțit amenințați - de la acești prieteni și din partea altora care sunt caracterizați de aceleași bună credință și caracter mă aștept măcar la o reacție publică onestă. Să sperăm că nu se vor supăra pe mine și că ea va exista. Aștept cu interes și curiozitate.

2. Cât de mare va fi satisfacția susținătorilor direcți și indirecți, asumați sau mai puțin, ai lui Vladimir Putin, având motivații de genul „a făcut ordine în Rusia”, „a pus capăt anarhiei”, „nu se ploconeste Occidentului”, „se desparte de excesele din cultura - parțial - decadentă a acestuia”, „le arată vesticilor când greșesc” (nu intrăm aici în detalii, nu aceasta e tema) și cum se va manifesta ea, dacă se va ajunge la o refacere a frontierei vestice a fostei URSS (cu excepția Țărilor Baltice), și dacă vom ajunge din nou vecini (alături de frontiera maritimă pe care o împărțim deja din 2014) cu succesoarea acestui stat pe toată frontiera nordică (Ucraina Subcarpatică, nordul Bucovine) și până în sudul Basarabiei? Mă refer aici mai ales la susținătorii și fanii numitului personaj din România, câți vor fi fiind ei. În 2014, în primele luni de după ocuparea Crimeei, Ministerul apărări raporta zeci de încălcări (unele la limită, altele ca la carte) ale spațiului aerian național PE LUNĂ - desigur urmare a nimic altceva decât a „manevrelor programate și obișnuite” ale forțelor (în acest caz aeriene) ruse. Ele s-au multiplicat, cu fiecare lună care a trecut, chiar dacă nu în același ritm/număr. Cum rușii probabil nu vor renunța la astfel de manevre (acum, în ideea în care se vor instala în Ucraina, dacă și le-au permis în 2014), care reprezintă PROVOCĂRI CLARE, nejustificate și lipsite de sens (exceptând generarea și menținerea tensiunii), și au loc în mod evident LA ORDIN -  cum vor îmbogăți aceste noi realități, extrem de plauzibile, plenitudinea „sentimentului românesc al ființei” și aspirația nobilă la mai multă independență și demnitate națională, exprimată prin dorința de a „nu ne mai ploconi Vestului”? O ajuta survolul ilegal regulat al spațiulu aerian românesc de către avioanele rusești, plus eventualele viitoare incidente armate provocate la frontieră, la îndeplinirea acestor deziderate notabile, și dacă da o vor face ele într-o măsură considerabilă?

Închei cu o urare nu prea optimistă pentru cei care au propus (și vor impune) sancțiuni și o blocadă (probabil după evoluțiile de azi unele/una și mai severă) la adresa Rusiei. Urarea este evident cea de succes maxim, dar vine cu o precizare. Irakul sub regimul unuia dintre cei mai siniștrii dictatori ai secolului trecut, un adevărat măcelar al popoarelor (printre care și cel propriu), Saddam Hussein al-Tikriti, care era o tară a) secătuită și datoare vândută după războiul cu Iranul, care a durat 8 ani (1980-1988) și a produs aproximativ un milion de victime b) aproape complet distrusă după Primul Război din Golf (Operațiunea ”Desert Shield”, 1991), a fost supus unui embargou TOTAL de care, înspre finalul anilor 1990, mai treceau rar ajutoare umanitare. Regimul a supraviețuit bine-mersi până în 2003 (din 1991, 12 ani), înăbușind mai multe revolte, și dacă nu ar fi fost răsturnat de invazia americană din 2003 (răsturnare pe care, sfidând iarăși logica, azi o deplâng destui), iar Saddam nu murea cumva de moarte bună între timp, acesta ar fi existat probabil și azi. Explicația e simplă. Criza economică, alimentară și de bunuri generale a fost suportată și absorbită de populație, și nu de regim. EXACT la fel se va întâmpla și în cazul Rusiei, care față de Irak dispune totuși de resurse mai diversificate și are o industrie mai răsărită. 

Neo-mujicului dezinformarea/propaganda vor încerca să-i înșurubeze în creier și în conștiință ideea că reîntregirea „pământului sfânt” al Maicii Rusii (care i-a fost răpit mișelește de dușmani) merită și cere sacrificii.  Și să nu-și închipuie nimeni că acestea vor fi suportate de Putin, clica politică sau de oligarhii preferați. Deci, stimați lideri și diplomați occidentali, îmi permit să vă recomand multă răbdare și (după preferință - pe ăsta nu vi-l recomand eu, ba chiar dimpotrivă - dar vă respect eventuala opțiune) tutun!

Întrebarea devine, deci, cât vor mai putea/accepta neo-mujicii să rabde și să se sacrifice pentru proiecțiile megalomane ale unui dictator cinic și machiavelic care nu se dovedește în stare să livreze altceva. Adică nu livrează NIMIC util în mod concret cetățenilor pe care îi conduce subordonându-i.

Citiți și: 

Politologul clujean Horia Lupu, analiză despre Putin și greșelile din Ucraina: S-a scremut muntele.... și a născut un șoarece

Comentarii Facebook