Profesor în vârstă de 25 de ani, după un AVC: „Nu m-a doborât o zi grea, ci toate zilele în care am luptat”/ „Vreau ca oamenii să știe că munca unui profesor nu e ușoară”

Petruț Rizea are 25 de ani, este învățător la o școală din București și vrea să transmită un mesaj puternic despre presiunea ascunsă din spatele meseriei de profesor, după ce a suferit recent un accident vascular cerebral (AVC). Rizea a declarat pentru Știri de Cluj că a descoperit recent asta, în urma unui RMN.

„AVC-ul este de dată recentă. L-am descoperit la un RMN. dar ce îmi doresc este să afle lumea și să înțeleagă că munca unui profesor nu este ușoară”, a spus Rizea pentru Știri de Cluj. Cadrul didactic spune că episodul medical nu a fost un eveniment izolat, ci rezultatul unei acumulări de stres și epuizare în timp.

„Ironia vieții mă lovește abia acum, când nu mai am cum s-o ignor”, a spus profesorul, în care descrie contrastul dintre percepția publică asupra profesiei și realitatea trăită în clasă. El respinge ideea că munca de dascăl ar fi una ușoară: „Am fost omul despre care toți credeau că are un job ușor. ‘Program scurt’, ‘vacanțe multe’, ‘doar predai’”.

În realitate, spune el, experiența din școală este una intensă emoțional și psihologic. „Nimeni nu vede ce e dincolo de ușa clasei. Nimeni nu vede cum aduni în tine, zi de zi, zeci de priviri… Nimeni nu vede cum pleci acasă și nu te oprești din a fi profesor”, a transmis într-un mesaj public, subliniind că munca nu se încheie odată cu finalul orelor de curs.

Profesorul vorbește și despre efectele invizibile ale acestei presiuni continue: oboseală cronică, încărcare emoțională și dificultatea de a se desprinde mental de responsabilitățile zilnice. „Ani la rând am dus totul în tăcere. Pentru că asta face un profesor: duce. Explică. Rabdă. Speră”, a mai scris el.

Momentul critic, spune cadrul didactic, a venit brusc, prin diagnosticul de AVC: „Și apoi, într-o zi, corpul meu a decis să spună ce eu n-am spus niciodată: că e prea mult”. El recunoaște că nu poate identifica exact momentul declanșator, dar consideră că epuizarea acumulată a avut un rol esențial.

Într-unul dintre cele mai puternice mesaje ale sale, Rizea respinge ideea unui incident izolat și vorbește despre un proces îndelungat de suprasolicitare: „Nu m-a doborât o zi grea. M-au doborât toate zilele în care am luptat”.

În același timp, profesorul atrage atenția asupra felului în care este percepută munca didactică în societate și asupra lipsei de înțelegere față de stresul profesional din educație. El își încheie mesajul cu un apel direct către colegii de breaslă: „Profesori, aveți grijă de voi”.

Un mesaj care readuce în discuție burnoutul din educație

Cazul vine în contextul în care Petruț Rizea a vorbit și anterior despre sănătatea mintală a cadrelor didactice. În intervenții publice din ultimii ani, el a atras atenția asupra fenomenului de burnout din școli și asupra stigmatizării problemelor psihologice în rândul profesorilor.

Într-o dezbatere educațională, acesta ridicase problema direct către autorități, întrebând cum pot fi sprijiniți profesorii care se confruntă cu depresie, anxietate și epuizare profesională, dar aleg adesea să nu vorbească despre aceste dificultăți.

Mesajul său actual reia această temă, dar într-un context personal mult mai dur, în care consecințele suprasolicitării sunt prezentate ca fiind vizibile la nivel medical.

Semnale de alarmă din partea specialiștilor

Problema burnoutului în educație a fost semnalată în repetate rânduri și de specialiști în sănătate mintală. Psihologi și cercetători au atras atenția că un procent semnificativ dintre profesori prezintă simptome de epuizare emoțională, anxietate sau depresie, ceea ce afectează atât calitatea actului educațional, cât și relația cu elevii.

În acest context, experții au subliniat necesitatea unor intervenții sistemice în școli, astfel încât profesorii să beneficieze de sprijin psihologic real și de un mediu de lucru mai stabil emoțional.

O dezbatere deschisă despre presiunea din sistem

Declarațiile lui Petruț Rizea readuc în prim-plan discuția despre volumul de muncă, presiunea psihologică și lipsa de resurse din sistemul educațional, dar și despre modul în care acestea sunt percepute public.

Pentru mulți cadre didactice, mesajul său confirmă o realitate resimțită de ani de zile, dar rar exprimată public: faptul că stresul din școală nu se oprește la finalul programului și poate avea efecte cumulative serioase asupra sănătății.

În final, cazul său devine nu doar o mărturie personală, ci și un semnal de alarmă mai larg asupra nevoii de a discuta mai serios despre sănătatea mintală a profesorilor și despre limitele unui sistem aflat sub presiune constantă.