„Taxa pe singurătate” în România? Diferențele dintre un angajat fără copii și o familie, comparate cu sistemul fiscal din Spania

Să fii singur și fără copii poate însemna o povară fiscală mai mare în România decât în alte state europene. Sistemul de taxare românesc ține într-o măsură redusă cont de situația familială, astfel că principalele contribuții plătite de un angajat nu se modifică semnificativ în funcție de numărul copiilor pe care îi are.

În schimb, în Spania, situația familială are un rol mai important în calcularea impozitului pe venit. Sistemul spaniol include un „minim personal și familial”, prin care venitul considerat disponibil pentru impozitare este ajustat în funcție de situația persoanei și de numărul copiilor aflați în întreținere.

România, diferențe mici între angajatul singur și părinți

În România, un salariat fără copii și unul care are copii achită, în principiu, aceleași contribuții sociale obligatorii raportate la venitul salarial: CAS și CASS.

Situația familială poate influența anumite deduceri, însă efectul asupra salariului net este limitat în comparație cu sistemele fiscale care acordă facilități mai consistente familiilor cu copii.

Asta înseamnă că venitul unui angajat nu se schimbă radical doar pentru că acesta devine părinte. Costurile suplimentare generate de creșterea unui copil sunt, în mare parte, suportate direct de familie, în timp ce sistemul fiscal oferă un sprijin relativ redus prin deduceri.

De aici apare și ideea potrivit căreia România taxează mai puțin diferența dintre o persoană singură și un părinte, comparativ cu alte țări europene.

În Spania, numărul copiilor contează mai mult

Situația este diferită în Spania, unde legislația fiscală include mecanisme prin care situația familială poate reduce baza asupra căreia se calculează impozitul pe venit.

Sistemul de minim personal și familial pornește de la ideea că o anumită parte din venitul unei persoane este necesară pentru acoperirea nevoilor proprii și ale familiei.

Pe măsură ce numărul copiilor aflați în întreținere crește, poate crește și valoarea minimului familial luat în calcul de sistemul fiscal.

Prin urmare, un angajat cu copii poate ajunge să beneficieze de un tratament fiscal mai favorabil decât o persoană care are același venit, dar nu are persoane aflate în întreținere.

De ce apare diferența dintre România și Spania

Diferența vine din modul în care cele două sisteme fiscale privesc venitul disponibil și responsabilitățile familiale.

În România, sistemul se bazează în mare măsură pe contribuții aplicate veniturilor din muncă, iar numărul copiilor nu schimbă semnificativ valoarea CAS și CASS.

În Spania, calculul impozitului pe venit integrează mai explicit situația familială. Cu alte cuvinte, statul ia mai mult în calcul faptul că o persoană trebuie să își împartă veniturile pentru întreținerea copiilor.

Acest lucru poate produce diferențe importante între două gospodării care au venituri similare, dar structuri familiale diferite.

Nu este vorba despre o „taxă pe celibat”

Expresia „taxa pe singurătate” este una sugestivă, dar trebuie înțeleasă ca o comparație fiscală, nu ca existența unei taxe introduse special pentru persoanele necăsătorite.

În România nu există o taxă distinctă pentru faptul că o persoană este singură sau nu are copii.

Problema este mai degrabă că avantajele fiscale acordate familiilor cu copii sunt limitate, iar contribuțiile principale nu sunt ajustate în funcție de numărul persoanelor aflate în întreținere.

Astfel, două persoane cu același salariu brut pot ajunge să aibă venituri nete relativ apropiate, chiar dacă una dintre ele are copii și costuri suplimentare semnificative pentru întreținerea familiei.

Cât de mare este diferența pentru un român?

Răspunsul depinde de salariu, tipul venitului și deducerile aplicabile. Nu există o sumă unică pe care o plătește fiecare român singur și fără copii.

În cazul României, avantajele fiscale pentru persoanele care au copii sunt în principal legate de deducerile personale, însă acestea au un impact limitat asupra venitului net în comparație cu mecanismele existente în alte țări.

În schimb, în Spania, situația familială este integrată mai vizibil în calculul impozitului pe venit.

Prin urmare, comparația dintre cele două țări arată două filosofii fiscale diferite: România pune accentul mai puțin pe structura familiei în momentul taxării veniturilor din muncă, în timp ce Spania acordă o importanță mai mare numărului de persoane aflate în întreținere.

Familiile numeroase pot beneficia de un avantaj mai mare

În sistemul spaniol, existența mai multor copii poate crește valoarea minimului familial. Astfel, pe măsură ce responsabilitățile familiale cresc, și tratamentul fiscal poate deveni mai favorabil.

Este un mecanism prin care statul încearcă să țină cont de faptul că un salariu nu are aceeași putere de cumpărare pentru o persoană care locuiește singură și pentru o familie care trebuie să întrețină mai mulți copii.

În România, diferența este mult mai redusă.

Tema este cu atât mai importantă într-o perioadă în care costurile pentru locuință, alimente, educație și servicii au crescut, iar tot mai multe familii sunt preocupate de venitul care le rămâne efectiv după plata taxelor.