Adriana B. povestește cum fiul ei, Carol, a fost respins de Transylvania College din Cluj, deși procedurile de înscriere erau în derulare. Femeia acuză lipsa de comunicare a instituției

O mamă din Cluj, Adriana B., relatat experiența dureroasă prin care a trecut copilul său, Carol, în încercarea de a fi înscris la școlile private din Cluj. Adriana a descris cum fiul său a fost respins pe rând la mai multe instituții, ultima fiind Transylvania College, care a invocat în final că instituția nu poate oferi „cadrul educațional adecvat” pentru el.

„Nu mi-am dorit niciodată să scriu despre asta. Și nici acum nu vreau. Dar este necesar pentru că nu mai pot să tac”, începe Adriana relatarea sa, explicând că experiențele anterioare cu alte instituții școlare au fost la fel de traumatizante: „Nu am plâns când copilul meu a fost practic dat afară din Green School, fără niciun motiv palpabil, decât că era incomod. Nu am plâns când nu a fost acceptat la Spectrum, în baza unei minciuni crunte, doar pentru că nu l-au vrut acolo, din cauza dizabilității lui. Dar am plâns săptămâna asta pentru toate aceste momente.”

Recent, Adriana a aflat că fiul său, care urma să înceapă liceul la Transylvania College, nu va mai putea fi înscris.

„Credeam că va începe liceul și va intra pe drumul lui mult dorit de a ajunge la facultate în Olanda. Într-un sistem inclusiv, care îl va putea susține să își atingă potențialul lui enorm. Ei bine. Asta nu se va mai întâmpla”, spune ea.

Conform relatării sale, procedura de înscriere a început fără probleme, cu toate documentele trimise și cu promisiunea că fiul ei va primi accesul la contul școlii pentru alegerea materiilor. Totuși, după zece zile de tăcere, a primit un email care a confirmat că, de fapt, Carol nu va fi înscris: „Din motive ce țin exclusiv de organizarea și resursele instituției, nu putem oferi cadrul educațional adecvat pentru Carol, nici în programele noastre de zi, nici în cele alternative (Hybrid).”

Adriana descrie momentul ca fiind „extrem de dureros, de nedrept și copleșitor”. Ea subliniază eforturile uriașe depuse pentru a-l integra pe copil în sistemul educațional românesc: „Am luptat cu sistemul de când a intrat în școală. Și nu a fost deloc ușor. În societatea noastră incluziunea nu există. Și eforturile noastre ca părinți au fost uriașe. Nu am cuvinte să descriu cât de uriașe. Și cât de mult am încercat să îl protejez de această realitate.”

Reacția școlii a fost pentru Adriana umilitoare și frustrantă: „Am simțit cum, încă o dată, mi se prăbușește lumea. M-am simțit umilită că nu au răspuns la telefon pentru a-mi oferi măcar o explicație. Umilită pentru modul mișelesc în care au procedat.”

Ea menționează că nu a cerut niciun favor sau compasiune, ci doar o șansă reală pentru copilul ei: „Nu m-am dus înspre ei ca să le cer un favor. Nu m-am dus la ei ca să mă victimizez. M-am dus la ei gata să fac orice și să plătesc oricât, eu asumându-mi de fapt tot ce ține de logistica educației lui, doar pentru a-i oferi acestui copil și mie ca părinte, o direcție un pic mai clară despre ce avem de făcut. Și am crezut în disponibilitatea lor.”

Adriana a documentat tot procesul cu școala, incluzând toate schimburile de email și discuțiile despre activitățile extrașcolare și încadrarea în programul educațional. Cu toate acestea, rezultatul final a fost devastator: „Toate aceste lucruri discutate în intervalul de iulie - septembrie. Ca după 10 zile de la începerea școlii, să ne spună că de fapt noi am înțeles greșit și că ei nu au spus că îl înscriu pe Carol la școală. Și că, de fapt, nu au cum să facă asta. Și ne doresc succes mai departe.”

Reflectând asupra situației, Adriana consideră că respingerea copilului ei a fost intenționată: „Ceea ce eu am înțeles din această poveste este că știau de la început că nu ne vor acolo. Doar că nu era politically correct să facă asta. Era un PR nasol să refuze, fără măcar să mimeze, o familie cu un copil cu o deficiență de vedere.”

Durerea mamei se amplifică în contextul lipsei de incluziune din România și a percepției sociale despre dizabilități: „Că oamenii sunt răi, că el este nepotrivit? Că deficiența lui de vedere este o sentință la o viață izolată în țara în care s-a născut? Că societatea în care trăim este terifiată de orice nu este adecvat sau 'normal'? Sau că e doar despre consumerism și cuvinte frumoase care dau bine pe hârtie, dar se pare că noi nu am adus suficient câștig pentru ei?”

Adriana încheie cu un apel emoționant la conștientizare: „Nu sunt furioasă. Sunt pur și simplu copleșită... Și nu îmi vine să cred că asta se întâmplă... Ceea ce am scris aici este doar o frântură din ce am trăit în ultima săptămână... Din toată durerea și neputința și nedreptatea pe care o simt constant, fiind părintele unui copil cu o deficiență, în România.”

Răspunsul primit de mămică băiatului cu dizabilități de la Transylvania College

După câteva zile de așteptare Adriana B. a primit un răspuns oficial de la Transylvania College privind înscrierea fiului ei, Carol. Școala a clarificat poziția sa printr-un mesaj oficial în care explică motivele respingerii și modul în care au fost purtate discuțiile anterioare. Iată comunicarea integrală primită de părinți:

În cazul în care va exista și o poziție oficială față de acest caz din partea Transylvania College îl vom publica imediat.  

------------------------------------------------------------------------

Redăm mai jos mărturia integrală a mămicii după ce a primit răspunsul de la Transylvania College:

• le trimit actele de inscriere

• ca ei vor trimite datele de acces la cont

• incadrarea lui Carol în anul educațional potrivit

• inclusiv lista cu activități extrașcolare la care am întrebat daca ar putea participa și Carol dacă își dorește.
  Toate aceste lucruri discute în intervalul de iulie - septembrie.
  Ca dupa 10 zile de la începerea școlii, să ne spună că de fapt noi am înțeles greșit și că ei nu au spus că îl înscriu pe Carol la școală. Și ca, de fapt, nu au cum să facă asta. Și ne doresc succes mai departe.
  Ceea ce eu am înțeles din această poveste este că știau de la început că nu ne vor acolo. Doar că nu era politically correct să facă asta.
  Era un PR nasol să refuze, fără măcar să mimeze , o familie cu un copil cu o deficiență de vedere.
  Așa că am pierdut 1 an de zile crezând că am găsit varianta potrivită pentru el.
  Nu la liceul de zi unde chiar ar fi trebuit să ofere sprijin.
  Dar la varianta online. Care practic nu cerea nici un efort de la ei.
  Si nici aici nu ne-au vrut.
  Și eu, ca părinte, nu pot să fac nimic. Nu am nicio pârghie. Trebuie doar să merg la copil și să îi spun că ceea ce aștepta, nu se va întâmpla.
  Pentru că..... sincer habar nu am ce să îi spun...
  Că oamenii sunt răi, că el este nepotrivit? Că deficiența lui de vedere este o sentință la o viața izolată în țara în care s-a născut? Că societatea în care trăim este terifiată de orice nu este adecavt sau ”normal”?
  Sau că e doar despre consumerism și cuvinte frumoase care dau bine pe o hârtie l,dar se pare că noi nu am adus suficient câștig pentru ei?
  Ce ar trebui să îi spun?
  Nu sunt furioasă. Sunt pur și simplu copleșită.... Și nu îmi vine să cred că asta se întâmplă...
  Ceea ce am scris aici este doar o frântură din ce am trăit în ultima săptămână....
  Din toată durerea și neputința și nedreptatea pe care o simt constant ,fiind părintele unui copil cu o deficiență, în România.
  Lupta cruntă și devastatoare pe care o duc zilnic într-o societate atît de defectă. Pe lângă greul medical și realitatea pe care o trăim zilnic, în intimitatea noastră”.