Producătorii români, prinși în noile reguli UE pe ambalaje: obligații în fiecare stat unde ajunge marfa. Mulți cred că sunt vizați doar în România

Firmele românești care vând produse ambalate în UE pot avea obligații în fiecare țară. Ce schimbă noul regulament european

Producătorii români care livrează produse ambalate către clienți din alte state ale Uniunii Europene pot deveni responsabili pentru obligațiile privind ambalajele în fiecare țară în care marfa ajunge pe piață, arată o analiză Deloitte România.

Schimbarea vine odată cu aplicarea Regulamentului UE privind ambalajele și deșeurile de ambalaje (PPWR), valabil de la 12 august 2026. Până acum, responsabilitatea pentru ambalaje era limitată la produsele vândute pe piața locală. Noul regulament o extinde asupra firmei care a produs marfa și a livrat-o unei persoane fizice sau juridice dintr-un alt stat membru, dacă aceasta este considerată consumator.

Analiza este semnată de Adrian Teampău, director în departamentul Taxe de mediu și Economie circulară al Deloitte România, și de Anca Andrei-Cimbru, manager în același departament.

Nu contează unde a fost ambalat produsul

Mulți producători pornesc de la ideea că, dacă ambalează în România, obligațiile rămân tot aici. Specialiștii Deloitte spun că regulamentul nu se uită la locul ambalării. Contează statul în care produsul ajunge la utilizatorul final și cine este considerat producător potrivit legislației.

„În cazul vânzărilor directe către clienți din alte state membre, producătorul român poate deveni titularul obligațiilor în fiecare stat în care produsele ambalate sunt introduse pe piață”, au explicat autorii.

Situația apare mai ales la vânzările la distanță către consumatori, unde regulile europene urmăresc să nu existe ambalaje puse pe piață fără un operator responsabil. Potrivit analizei, regulile se aplică însă și în celelalte cazuri.

Obligațiile diferă după modul de vânzare

Nu orice livrare în UE are aceleași consecințe. Un producător care vinde unui distribuitor dintr-un alt stat membru poate avea alt regim decât unul care vinde direct, prin magazin online, consumatorilor din aceeași țară.

Contează și tipul de ambalaj. Ambalajele de vânzare, cele grupate și cele de transport se analizează separat, iar responsabilitatea pentru fiecare categorie poate reveni unor operatori diferiți, în funcție de contracte și de felul în care marfa ajunge efectiv pe piață.

Pentru anumite fluxuri transfrontaliere, regulamentul cere desemnarea unui reprezentant autorizat în statul membru în care apar obligații. Acesta acționează în numele producătorului și se ocupă de înregistrare, declarare și finanțarea gestionării deșeurilor de ambalaje.

Autorii analizei avertizează că firmele care vând în mai multe țări trebuie să verifice cerințele fiecărui stat. Fără o astfel de evaluare, obligațiile pot exista fără să fie îndeplinite corect.

Cât ambalaj ajunge în fiecare țară

Una dintre cele mai mari dificultăți, potrivit Deloitte, este stabilirea cantităților de ambalaje care trebuie declarate în fiecare stat. Sistemele construite pentru raportarea în România s-ar putea să nu fie suficiente.

Companiile trebuie să poată dovedi tipul ambalajului, materialul, masa, destinația produsului și statul în care ambalajul ajunge la utilizatorul final. „În lipsa unor procese robuste de colectare și validare a datelor, riscul unor raportări incomplete crește semnificativ”, au declarat reprezentanții Deloitte România.

Ce recomandă specialiștii

Primul pas este o „radiografie completă” a vânzărilor către alte state membre, ca firma să afle în ce țări are obligații. Urmează analiza responsabilităților pentru fiecare model de distribuție și verificarea nevoii de înregistrări locale sau de reprezentanți autorizați.

Specialiștii mai recomandă ca echipele de vânzări, logistică, fiscalitate, mediu și juridic să lucreze cu aceeași clasificare a ambalajelor, aceleași reguli de împărțire a responsabilităților și aceeași metodă de evidență a materialelor de ambalare.