Povestea unei clujence care îți va răscoli sufletul: În 2026, într-un oraș de cinci stele chiar nu s epoate face nimic să nu mai trăiască o viață atât de degradantă?

Clujul, orașul de cinci stele, pare pentru mulți un simbol al prosperității, al oportunităților și al vieții de calitate. Universitar, modern, mereu în expansiune, orașul nostru se laudă cu clădiri elegante, cafenele sofisticate și evenimente culturale de nivel internațional. Pentru turiști și pentru cei care îl privesc din afară, Clujul este un loc în care viitorul pare luminos, iar prezentul confortabil.

Dar în spatele acestor străluciri se ascund vieți uitate, oameni pentru care orașul nu are nicio stea, nicio oportunitate, nici măcar o privire de compasiune. Pentru ei, Clujul nu e orașul prosperității, ci o junglă în care supraviețuirea zilnică este o luptă. Iar uneori, ca să ne aducă aminte că această realitate există, viața ne întâlnește cu chipuri care nu pot fi ignorate, cu suferințe care zguduie conștiința.

Mirela, o clujeancă care locuiește aici de peste două decenii, a trăit astăzi o astfel de întâlnire și nu a vrut să rămână un simplu privitor indiferent. A ieșit la drum fără să știe că va fi martoră la o poveste care o va marca profund, o poveste despre umanitate, indiferență și suferință în anul 2026, chiar în inima orașului nostru „de cinci stele”.

A decis să nu mai stea pe margine!

Iată relatarea ei, așa cum a transmis-o în această seară pentru Știri de Cluj:

„Mă numesc Mirela și locuiesc în Cluj-Napoca de peste 20 de ani. Îmi place acest oraș. Îmi place să cred că este un oraș sigur, un oraș de oameni faini, un oraș universitar, un oraș care prosperă și în care viitorul va fi mai bun pentru generațiile care vin.

Astăzi, 24 ianuarie 2026, am avut un drum până la gară. Așteptam autobuzul în stație când, brusc, mi-a atras atenția o persoană care stătea pe o bancă și se mișca necontrolat, dând din mâini și din picioare. Privea într-o parte și gesticula continuu. Cu cât mă apropiam, cu atât înțelegeam mai clar că este vorba despre o femeie extrem de vulnerabilă.

Când m-am apropiat de ea, am văzut o privire speriată, dar lucidă. Aveam senzația clară că înțelege perfect ce se întâmplă în jurul ei, doar că propriul corp nu o mai asculta. Și mi s-a părut, dureros de clar, că femeia aceasta suferă de foarte mult timp și că, probabil, nimeni nu o va salva vreodată.

Trecătorii treceau pe lângă ea: unii se uitau ciudat la ea, alții erau buimăciți, unii probabil o judecau, considerând-o „o boschetară” care își face veacul la gară. La un moment dat, femeia s-a ridicat și atunci am observat că urinase pe ea și, din păcate, mirosea și a fecale. Avea părul nepieptănat, mâinile murdare, iar mai târziu am văzut-o căutând prin tomberoane.

Am observat un domn care părea că stă prin zonă și m-am apropiat de el, sperând că îmi poate oferi mai multe informații. L-am întrebat cine este doamna și de cât timp se află acolo. Mi-a spus că este de mult timp la gară, că poliția locală o ridică periodic și o duce la un centru, dar că de fiecare dată fuge de acolo și se întoarce. Mi-a mai spus că pare să fie mai liniștită când face rost de țigări și alcool.

L-am întrebat dacă are pe cineva. Mi-a spus că ar avea un frate plecat în străinătate, dar, în rest, nimeni.

Am mers la o patiserie din spatele stației și i-am cumpărat un covrig cald. Le-am întrebat pe doamnele de acolo dacă o cunosc. O fată mi-a spus că lucrează de o lună și că femeia este acolo în fiecare zi, fără ca cineva să vină vreodată după ea.

M-am întors cu covrigul în mână și am întrebat-o dacă nu i-ar fi mai bine la centrul unde o duce poliția locală. Spre surprinderea mea, printre mișcările necontrolate și cu o voce care părea că nu poate lega multe cuvinte, mi-a spus clar că ziua este scoasă afară din centru. Am întrebat-o dacă ar vrea să mergem împreună acolo, să văd cine are grijă de ea. S-a speriat și a refuzat categoric.

Autobuzele tot veneau și plecau, dar eu simțeam că nu pot pleca de acolo, nu știam exact ce pot să fac, dar mi-am zis că nu pot rămâne indiferentă.

Am decis să sun la Poliția Locală. Mi-a răspuns un domn amabil, căruia i-am spus că este o doamnă la gară în stare deplorabilă și dacă știe cum o putem ajuta, că nu pot pleca acasă pentru că mi se rupe sufletul de această femeie. Mi-a spus că știe despre cine este vorba și vor trimite pe cineva, dar că de fiecare dată când este dusă la centru, se întoarce înapoi la gară.

S-a uitat la mine, perfect conștientă, și din priviri mi-a cerut să o las în pace.

A traversat și s-a așezat din nou pe o bancă, cu aceleași mișcări necontrolate.

În cele din urmă, am urcat în autobuz. Eram devastată. Îmi venea să plâng.

Cum este posibil ca, în anul 2026, într-un oraș de cinci stele, o ființă umană să aibă o viață atât de degradantă?

Nu îmi ies din minte vorbele domnului care mi-a spus că, la centru, „îi spală cu furtunul, ca pe animale”. Cum să nu fugă de acolo? Femeia aceasta este conștientă de ce i se întâmplă. Handicapul de care suferă, neglijența — nici măcar nu știu a cui — au adus-o în punctul în care este acum, în fața noastră a tuturor, a trecătorilor nepăsători care nici măcar nu o mai privesc ca pe un om.

Eu, singură, nu pot schimba destinul acestei femei. Dar poate, prin această postare (dacă o veți scrie), cineva o va auzi. Poate cineva o va prelua. Poate, cel mai important, cineva va avea grijă de ea. Și aici mă refer la o instituție a statului care trebuie să aibă grijă de acești oameni; asta nu este o explicație că este dusă la centru și de acolo pleacă. Întrebarea este: de ce pleacă? Nu observă nimeni că a plecat din acel centru? De ce are acele haine atât de uzate pe ea? De ce este nepieptănată? Dacă, Doamne ferește, într-o zi trece strada neregulamentar și cineva o lovește mortal, cine va răspunde de ea? Sau va fi doar un număr fără act de identitate, doar o „boschetară” care își revine după ce bea alcool și fumează țigări? Eu nu cred în asta.

Mie mi-ar plăcea să vizitez acel centru în care este dusă doamna, să văd în ce condiții poate trăi și cine este personalul care are grijă de ea. Nu vreau să fac acuzații nefondate, dar această doamnă plutește ca o barcă micuță într-un ocean și, dacă într-o zi dispare, nimănui nu îi va păsa că a existat.

Nu cunosc exact centrele care se ocupă de ea, dar tind să cred că cineva nu își face treaba. Și cel mai grav este că cineva nu are grijă de oamenii care nu se mai pot apăra: cei fără voce, fără acte, fără familie, fără putere.

Noi, ca societate, avem datoria să fim umani înainte de toate. Să ne pese și de cei „invizibili”. Această femeie a fost cândva copilul cuiva. Poate a fost abandonată. Nu îi știm trecutul. Dar știm prezentul ei — și este unul care ne privește pe toți.

Nu cer imposibilul. Cer doar demnitate: să nu mai tremure, să fie spălată ca un om, nu cu furtunul, să nu îi fie foame, să existe cineva care să o vadă.

Sunt convinsă că a pierdut enorm în viață. Dar într-o lume în care pretindem că suntem buni, responsabili și credincioși, nu ne costă nimic să nu întoarcem privirea.

Încă sunt copleșită de această întâmplare. Și cred sincer că, dacă începem să avem grijă de această doamnă — și de mulți alții ca ea — societatea noastră poate deveni mai bună.

Sper din suflet”.

-------------------

Aceasta nu este doar povestea unei femei fără adăpost întâlnite într-o zi de ianuarie la gara din Cluj-Napoca. Este povestea unui eșec colectiv,dacă nu reușim să facem ceva chiar și pentru acești oameni.

Într-un oraș care se laudă cu dezvoltare, investiții și standarde europene, există oameni care trăiesc în condiții greu de imaginat, la vedere, sub ochii tuturor. Întrebarea nu este dacă știm de existența lor — pentru că îi vedem zilnic. Întrebarea este cât timp mai acceptăm această realitate fără să cerem răspunsuri și responsabilitate.

Cine are grijă de cei care nu se pot apăra singuri? Cine răspunde când un om vulnerabil este plimbat între stradă și un centru din care fuge? Și, mai ales, ce spune despre noi faptul că ajungem să considerăm aceste vieți „cazuri pierdute”?

Povestea transmisă de Mirela nu cere milă, ci atenție. Nu cere imposibilul, ci umanitate. Pentru că, înainte de statistici, proceduri și rapoarte, vorbim despre oameni. Oameni care au un nume, o privire, o istorie — chiar dacă nu o mai știe nimeni.