„Salut, locuiesc într-un bloc vechi construit de prin 1970. Eu stau la ultimul etaj. Lângă mine este o bătrânică care nu face gălăgie, dar sub mine stă un domn care are aparat auditiv. Nu am nicio problemă că dă televizorul la maxim și urlă foarte tare la telefon, dar după ora 10 pur și simplu nu pot să dorm. Am fost la el de vreo 2 ori, i-am zis că după ora 10 nici cu dopurile de urechi nu pot să dorm din cauza lui și l-am rugat frumos să facă liniște, și-a cerut scuze, a făcut liniște primele 2 zile și după aia exact la fel ca înainte. Am ajuns să bat în podea cu ciocanul ca să mă audă să facă liniște și așa face, totuși nu pot bate seară de seară în podea. Chestia este că dacă mergi în casa scării la ușa lui de la intrare, nu se aude televizorul. Ce să fac? Să sun la poliția locală? Ei nu or să audă nimic, doar dacă vin la mine în apartament, are rost să sun? Vor face ceva?”

Un clujean din cartierul Mănăștur trăiește un coșmar nocturn din cauza vecinului de sub el, un bătrân cu deficiențe de auz care, noapte de noapte, dă televizorul la volum maxim, aparent fără să-și dea seama cât deranjează.

Locatarul afectat spune că blocul în care locuiește e vechi, construit prin anii ’70, iar pereții nu izolează deloc fonic: „După ora 10 pur și simplu nu pot să dorm… nici cu dopurile de urechi.” Deși a încercat varianta pașnică – a mers de două ori la vecin și l-a rugat politicos să facă liniște – totul a fost în zadar: „A cerut scuze, a făcut liniște primele 2 zile și după aia exact la fel ca înainte.”

Singura soluție care a mai funcționat a fost una primitivă: ciocanul. „Am ajuns să bat în podea cu ciocanul ca să mă audă să facă liniște și așa face, totuși nu pot bate seară de seară în podea.”

Iar ceea ce complică și mai mult lucrurile este că televizorul nu se aude din casa scării, deci o eventuală intervenție a poliției locale ar putea părea lipsită de temei: „Dacă mergi în casa scării la ușa lui de la intrare, nu se aude televizorul.”

Comunitatea clujeană a reacționat: sfaturi pline de empatie și soluții practice

După ce și-a spus oful pe o platformă online, clujeanul a primit o serie de răspunsuri. Mulți i-au înțeles frustrarea, dar au încercat să vadă și partea umană a problemei:

„Cumva îmi pare rău de bătrânel, e nasol să nu auzi și să nu poți face nimic fără să deranjezi pe ceilalți. Bunicul meu era la fel iar copiii lui i-au cumpărat niște căști să se poată uita la televizor, poate ai putea să îi faci cadou și să îl ajuți să le folosească. Dacă te vede așa bine intenționat, poate îl impulsionează să încerce să le chiar folosească.”

Altă sugestie, ceva mai pragmatică, a venit din partea unui utilizator care crede că o linie directă ar ajuta:

„Și eu așa aș sugera, dacă ai vorbit cu el și a înțeles, să îi ceri nr. de tel și să îi spui că îl suni dacă e iar cu deranj. Baftă!”

Autorul postării, însă, a revenit cu o actualizare care complică lucrurile:

„Problema este că aproape în fiecare noapte trebuie semnalat să dea mai încet, ceea ce e deranjant. Îmi dă impresia că ascultă dar nu ascultă.”

Mai mult, nu locuiește singur:

„El locuiește împreună cu copiii lui (care au 30 de ani) și ei îi zic lui să dea mai încet după ce bat.”

Iar uneori, deranjul devine extrem:

„Uneori m-am trezit la 2 noaptea că era TV-ul dat la maxim, tot așa abia după ce am bătut s-a făcut liniște.”

Psihologic, vecinul simte că a ajuns la capătul puterilor:

„Cât să bat? Este un stres psihologic, de ce nu poate înțelege că după 10 totu’ să fie închis? Degeaba îi cer nr. de tel, o să fie un mesaj seară de seară 'mai încet vă rog, nu pot să dorm'. Mi-e și jenă că trebuie să fac asta.”

O altă opinie, cu o abordare instituțională, a fost:

„De obicei problemele de acest gen sunt foarte dificil de soluționat. Eu ce sugerez în primă fază e să vorbești cu administratorul și vezi dacă el poate rezolva ceva, dacă nu, poliția... deși nu știu ce putere ar avea ăștia asupra unui om care mai e și bolnav. Vorbește cu administratorul!”

Problema nu este una rară în cartierele vechi ale Clujului, unde pereții sunt subțiri, iar distanțele sonore dintre etaje nu mai țin cont de intimitate sau confort. Situația bătrânului e una tristă: noaptea își scoate aparatul auditiv și astfel nu-și dă seama de zgomotul pe care îl produce.

În cele din urmă, povestea din Mănăștur ne reamintește că, dincolo de zidurile subțiri ale blocurilor vechi, se ascund vieți și nevoi diferite: un bătrânel care-și dorește doar să audă lumea și un vecin epuizat, flancat de nopți albe. Între empatie și exasperare, soluția va veni, cel mai probabil, dintr-un gest mic – o pereche de căști, un telefon dat la momentul potrivit, un administrator implicat – și din puterea comunității de a-și asculta, la propriu, propriile probleme. Până atunci, fiecare sfat contează, iar drumul spre liniște trece, obligatoriu, printr-o doză de răbdare și înțelegere reciprocă.